Diário brasileiro – a doua întâlnire cu mama ayahuasca

Prima postare de anul acesta, să fie în română. Despre prima experiență puteți citi aici, dar în engleză. De data asta a fost muuult, mult mai blând, dar am luat două doze, nu trei. S-a întâmplat în cadrul unui ritual șamanic pentru femei, de conectare cu spiritul liber, de descântătoare-fermecătoare al țigăncii interioare, la o oră cu mașina de Sao Paulo. Am ajuns acolo în rânduri, cu două furgonete (kombi). Ca data trecută, nu mi-am adus pătură (doar sunt 30 de grade afară) și nici izopren. Vă zic mai jos care-i faza.

Eu personal nu mi-am găsit țiganca, dar mi-am găsit mama interioară, pe care am trimis-o în exil acum 8 ani, o dată cu ruperea relației cu mama din planul fizic. Acum 8 ani am decis să rup cordonul ombilical care se manifesta prin disfuncționalități de genul șantaj emoțional, învinovățiri și alte chestii frumoase de genul și să fac fix-ce-vreau-eu-cu-viața-mea-nu-mă-mai-interesează-ce-crezi. Și așa am făcut. Am avut relațiile pe care le-am vrut, m-am mutat în țările în care am vrut, am ținut distanța pe care am vrut-o eu în ce privește implicarea mamei mele în viața mea. În timp, relația s-a îmbunătățit, în ciuda diferențelor de opinie legate de stilul meu de viață (în special cel poliamoros). Dar o dată cu aruncarea autorității la gunoi, am aruncat și  vocea internă a mamei, disciplina, partea din ego care îți spune să te ții de treabă, să perseverezi, să nu renunți repede. A, să nu vă imaginați că am renunțat să îmi dau singură șuturi în fund și să mă autoflagelez emoțional. Dar mi-am dat seama de unde vine inconsecvența mea, lipsa disciplinei în orice încep, renunțarea rapidă când lucrurile nu curg imediat. Atâta timp, mi-a lipsit autoritatea maternă, care să mă țină pe cale (chiar dacă eu sunt cea care hotărăște calea). Mi-am rezolvat și integrat o umbră, de care, pentru că așa funcționează umbrele, eram complet inconștientă. În mod draguț, tocmai l-am urmărit pe simpaticul Kaypacha, care vorbește despre 2016 ca despre un an în care trebuie să facem munca de rezolvare a problemelor în relațiile cu părinții, ca să renaștem emoțional ca niște bebei noi-nouți. Ia vedeți, poate aveți și voi niște umbre de integrat.

După a doua doză, primul semn că Mama te ia în primire e întețirea bătăilor inimii, urmată de vagă senzație de rău la stomac. Dar de data asta am rugat-o să fie blândă, fără festivalul de vomitat de data trecută, în care am crezut că îmi rupe stomacul în două. Nici nu am mai avut aroganța de data trecută, în care m-am aventurat rapid la a treia doză, să fiu sigură că își face efectul. Am așteptat, a venit, am plâns mult, la Mama în brațe. În fața mea s-a așezat un cățel, singurul mascul acceptat, care a început să dârdâie de frig. Cineva a pus o păturică pe el, eu dârdâiam lângă el. Pe mine nu a pus nimeni o pătură, pentru că nu am CERUT. Dar mi-am luat singură, am rugat-o pe tanti de lângă mine să mă lase să ii folosesc pledul pe care nu îl utiliza. Așa e, lecțiile neînvățate se revizitează până întră la căpșor. Karol, conducătoarea ritualului a spus să ne bucurăm când facem limpeza (curățare, mai precis sub forma de vomitat), că dăm afară lucruri nefolositoare și dăunătoare, si ne facem mai spațioși, pentru a primi lumină și iubire. De data asta nu a fost, dar mai bine era. Senzația de greață a persistat până la final. Dar foarte mult controlam singură cu mintea și respirația, de îndată ce lăsam o frică să se manifeste, senzațiile de rău fizic se agravau. Și contrariul, cu cât eram mai calmă și conștientă de respirație, cu atât senzațiile de alinare veneau mai ușor.

Mi-am dat seama de cât de puține lucruri avem de fapt nevoie – să ocupăm un loc în spațiu, să ne ocupăm propriul corp (la care avem dreptul că ne-am încarnat în el), să putem respira, să avem o păturică, apă, ceva mâncare. Banii sunt energie, informație, trebuie să circule, spunea o tanti prin boxe. Iar vocea mamei: nu ai nevoie de nimic, decât dacă ai nevoie de ceva. Și ce repede uităm să fim recunoscători pentru ce avem. Hai să-ți pun un pic o gheară în gât, să vezi cum e să te sufoci, iar după aceea, să vezi ce recunoscătoare ești că poți respira. Draga de I., îi ziceam azi noapte pe Skype că de la ea învăț recunoștință pentru cele mai mărunte lucruri. Da, aceleași lucruri – nevoi versus dorințe, a cere și a primi. A da în mod conștient, a-ți da ție în primul rând pentru a putea da altora.

Mi-am hotărât tatuajele, sper să le și pot face, le numesc ”săgețile mele”, deși nu sunt chiar săgeți, în interiorul antebrațelor, de la cot pănâ în vărful degetelor mijlocii. Acest corp numit Monica e dublu arcaș, săgețile o să îmi amintească să țintesc, și mai ales să îmi mișc brațele în dans. Răbdare cu oamenii, muultă răbdare, care mie îmi cam lipsește. Bunătate, față de toți. Că toți ducem lupte de care ceilalți nu au habar.

Revin curând în Europa, de abia aștept 🙂 am planuri.

Să aveți un 2016 cu transformări blânde.