Miercuri, 12 Aprilie 2017

A patra zi pe insulă, insula te ia in stăpânire, te supune ritmurilor ei, azi plouă, zi de contemplare, somn. Orasul îți lasă impresia de individualitate și voință proprie, te zbați, îți dai întâlniri, faci planuri, proiecte, viața se împarte în sarcini îndeplinite sau care ar fi trebuit făcute ieri. Aici doar ești o parte din viața insulei. Explicație de ce oamenii pe insule trăiesc mai mult. 

Am zile suportabile, în care mă las furată – de lucruri, de evenimente, muncă, oameni, orașul ăsta monstruos de beton. Și zile în care parcă sunt suptă printr-o gură de scurgere în interior. Am vise în care ești lângă mine, pentru câteva clipe înainte să mă trezesc complet totul e bine. Mă simt bântuită. De dor și dorințe cu care nu știu ce să fac. Le port așa, aiurea pe stradă. Și mă revolt ca un copil care nu înțelege lucruri complicate. Pentru că nu era nimic complicat, era ceva complet, frumos, fără jumătăți de măsură, fără calcule, fără ascunzișuri. Naiv, desigur. Era o altă șansă la ceva ce nu mai credeam că e posibil. Și n-am înțeles de ce te-ai împotmolit în lucruri care nu aveau legătură cu noi, când eu nu doream decât să fiu Dunărea ta blândă, pâinea ta caldă, și să mă iei cu tine în lumea ta, oricum ar fi arătat ea. Aveam resurse nelimitate pentru omul meu. Totul sună a scuză, așa o fi, cum zici. Iți doresc să-ți fie bine, așa cum vrei tu. Iar plouă, are nevoie de ploaie orașul asta, să spele tot. Mă plimb pe strazi și văd lucruri prin filtrul tău, aș vrea să vezi și să auzi ce văd și aud eu. De parcă aș fi drona ta. Azi m-a apucat panica în zona de bazar – 25 de Março, într-un magazin haotic, înghesuială, zbierete de baieți care anunțau tot felul de promoții, sunt sigură că pe tine te-ar fi amuzat, e un bâlci absolut fenomenal. Apoi în Mercado Central – plin de fructe frumoase, iar mă gândeam oare ce pot sa îți aduc, ce ar rezista – pinha- un fruct care seamănă cu anghinarea, coajă verde, miez alb cu semințe negre, ca de lebeniță, dulce ca laptele condensat, pe alocuri zaharisit ca mierea veche. Fructele de caju – zemoase, astringente, parfumate, nici una din astea.” (6 aprilie, corespondență personală) 

Am scăpat din Sao Paulo după o săptămână de workshop-uri și întâlniri de lucru pentru proiect. Aproape un an după ce am scris ultima dată aici, la fel de dezrădăcinată, fără să știu unde vreau să fiu, încă o despărțire dureroasă, cu și mai puține certitudini ca acum un an. Mult mai multe dubii, nesiguranțe legate de lipsa stabilității, a unui loc, a unui partener, a unei rețele de prieteni funcțională. Mult mai departe de mirajul poliamoros ca acum un an, dar la fel de sceptică față de monogamie. For experienced users only. Cu mult mai puțină putere personală, sacrificii tăcute aduse Zeului Relațiilor Monogame, care și-a cerut tributul de independență și încredere în mine. Ieri, înotând la apus pe o plajă aproape pustie în nordul insulei, am avut după mult timp senzația de reconectare cu ritmurile universale, revenirea la sentimentul că lucrurile curg așa cum trebuie (inclusiv cu inevitabilele pișcăturile de borrachudos, care te mănâncă aici de viu). Acum scriu din hostel, cu un pisic de două luni care îmi doarme în poală, într-un abandon adorabil în fața vieții. Scâncește uneori în somn a protest, dar în rest, tudo certo. Deja după patru zile intri în ritmul perindărilor călătorilor, oamenii vin, pleacă, împart istorii scurte, fac conexiuni de Facebook și Whatsapp. Alții vin aici ca prim punct de pornire, argentinianca de ieri își caută cazare permanentă și loc de muncă la recepții, se caută vorbitori de engleză. S-a oprit ploaia, ies la alergat.