Jurnal de vară 2015 – Festivalul Waha

La Waha 2015. Mulțumesc pentru imagine Loredanei Manole.

Am mers la Waha pentru că nu m-am trezit la timp să îmi iau membership pentru S.U.N. În ciuda lipsei de conexiune și a blocajelor care ridicau ziduri emoționale între mine și ceilalți, m-am ales cu experiențe interesante. Ba nu, am avut o conexiune puternică: I. hermana, surioară cosmică de suflet, pe care am liniștit-o în zori de zi la focul mocnit de la scena de chill, după noaptea ei de dark soul. Aceeași conexiune instinctivă, imediată, am avut-o și cu O. în martie la primul sweat lodge – reînnoirea legăturilor dintre femei, distruse sau pervertite de sute de ani de patriarhat. Iar confirmarea că are loc o întâlnire importantă a venit la întoarcerea spre Cluj, când am vrut să îi plătim șoferului și amândouă mai aveam în portmoneu câte 23 de lei. Sincronicități.

În rest, un pic de channelling cu soarele la apus mi-a revelat că aș putea canaliza lumina solară direct spre chakrele deficitare ale celorlalți din chakra corespunzătoare din propriul corp. Pe urmă am avut un dialog interior despre radical self-expression (o descriere pe larg mișto aici), auto-exprimare radicală (unul dintre principiile Burning Man), ceea ce consider că e scopul meu în această viață (proces continuu de auto-explorare și revelare, exprimare autentică, pe cât posibil nefiltrată și nealterată, a ceea ce sunt). Încă mai cred că a te exprima liber, atâta timp cât nu îngrădești libertatea de exprimare a altora e terapeutic și inspiră și pe alții. La Waha am început să mă îndoiesc, gândindu-mă că unii pot fi și mai inhibați de libertatea altora de exprimare, dar apoi mi-am amintit că responsabilitatea mea în ce îi privește pe ceilalți e limitată și că avem nevoie de mai mulți care se exprimă pe sine pentru a îi motiva, inspira și mișca pe alții să facă schimbări către propria lor libertate. Deci mai degrabă cred că e o responsabilitate față de ceilalți să te manifești așa cum simți, mai ales dacă simți că și alții pot beneficia de pe urma acestui lucru. Și că, până la urmă, după principiile celor de la Institute of Change (apropo, super-prestație la scena Live, despre gender și trans-gender issues):

”When in doubt, freak them out!”

Olivier, zeul gal, din specia aeriană de Elfilor, înalt, slab, cu plete ușor ondulate, ca tânărul Wolf, lupul austriac. Am aceeași prosternare în fața frumuseții etern inaccesibile a amândurora, care nu are aproape nici o componentă sexuală, ci mai degrabă adorarea pioasă și exaltarea în fața lui David al lui Michelangelo, sau a altei capodopere a geniului artistic uman. Specia mascul de aer nu simte atracție față de combinația pământ și foc (asta sunt eu), dar focul meu se hrănește cu ei. Sau poate explicația faptului că nu simt dorință sexuală o pot găsi în teoria atracției bazată pe recompense (suntem atrași de cei care sunt atrași de noi, pentru că asta ne validează reciproc). Asta ca o explicație parțială dintr-o complexă și fascinantă poveste.

Mi-au plăcut ideile lui – cum ar fi că oamenii exprimă multe lucruri, trebuie doar să fii atent (asta în opoziție cu ideea mea că oamenii reprimă și nu își exprimă de fapt autenticul). Și povestea lui Roland, care cu o ultimă suflare îi dă de știre lui Charlemagne că au pierdut bătălia, suflând din Oliphant, după multe insistențe ale lui Oliver (ha!) de a suna din corn pentru a cere ajutor. Și cum de fapt, noi acum respirăm o parte infinitezimală din acea ultimă suflare a lui Roland.

Am mai experimentat și lucruri mult mai intense – la un moment dat am fost trasă afară din realitatea materială 3D, ce devenise prea densă și irespirabilă, într-un fel de turn de control cu o perspectivă de 360 de grade, din care puteam observa prin niște ecrane foarte clare lumea fizică – aerul era rece, curat, respirabil, senzația de sufocare, axietarea și panica dispăruseră (câteva zile bune după mi-a fost foarte greu să mă întrupez, am rămas de atunci cu o senzație de conștiință care ocupă, care se în-trupează în mod voluntar într-un corp). Am mai văzut și aspectul de zeu – conștiință pură a fiecărei persoane, fiecare cu un proiect personal pentru viața și corpul pe care le au în prezent. Am văzut și că putem downloada automat, accesa orice informație sau abilitate (păcat că nu am reținut cum, că vreau să știu să dansez flamenco în mod direct, fără a învăța). Am stat un pic și în 4D, jucându-mă cu fragmente de timp ale aceleiași secvențe de realitate, pe care le scoteam la întâmplare din aer.

Dar am trăit și două tipuri de iad: unul în care eram prinsă în același fragment de realitate, fără posibilitatea evoluției, expansiunii sau a transcenderii (side note, lots of people actually do live like this), iar un altul în care nu există iubire, nu există căldură sau conexiune, nu există unitate, în care toți suntem doar rotițe disparate într-un mecanism. Matricea dezvrăjită. Încă nu mi-am revenit complet din această perspectivă. Lumea newtoniană de tip biliard și mecanism fără vrajă e înfricoșătoare. Să citesc niște Alan Watts, zic.