Sweat lodge Vlădeasa – cum am fost Femeia Apei

Nu mi-am dorit să fiu Femeia Apei; eu venisem cu treabă sus. De la începutul anului mă aflu pe un drum nou, în care încerc să ma eliberez de lucruri care nu mai îmi folosesc, și Vlădeasa însemna continuarea. Primul semn a venit când Babi mi-a cerut să fac rost de bidoanele de apă de la cabanier și să le umplu. Al doilea a venit când Babi ne-a anunțat că începem să punem pietrele și eu am fost prima care a trecut peste linia de tutun, strict interzis: ”Acuma ori broască, ori Femeia Apei”, mi-am zis în gând, amintindu-mi că singurii care pot trece peste linia de tutun, simbolizând cordonul ombilical între foc, altar și colibă sunt Șamanul, Omul Focului și Femeia Apei. Înainte ca Babi să pună întrebarea, m-am uitat la fiecare fată/ femeie – multe prea tinere, multe la primul sweat lodge, nici una nu era Femeia Apei, dar Ego-ul meu tot nu se dădea bătut: ”Și eu vreau în colibă!”, ”Nu sunt pregătită”, ”Eu am treabă cu mine!”, eu, eu, eu…. așa că am tăcut ca mortu-n păpușoi când am auzit întrebarea. Deși de undeva de departe începea să se audă o altă voce, a Responsabilității, pe care încă nu vroiam să o accept. După o scurtă discuție cu Dragoș, care își dorea- nu ca mine, să aibă acest rol, am rugat-o pe Babi să mă lase să fiu Femeia Apei.

ETNA3G

Imediat după, am început să derulez scenariul în cap. De obicei sunt cam space-y, mă las furată de imagini, gânduri, stimuli noi de tot felul, sar cu ușurință de la una la alta și nu pot sub nici un fel să fac multi-tasking. Dar când trebuie să organizez sau să coordonez ceva, sinapsele încep să se aprindă: salvia pentru fetele la menstruație – să nu uit să o cer lui Babi, să mai umplu o găleată cu apă, să merg să văd dacă Daniel nu îngheață de frig în ploaia aia mocănească de afară și să îi duc  ceva uscat, să nu uit lanterna, să nu uit salvia de aprins, brichetă, tutunul, încă o sticlă de apă… m-am dus să-i zic lui Daniel că sunt Femeia Apei, m-a luat în brațe râzând și mi-a spus că știa. Ploaia continua să îmi înfigă mii de ace fine în oase, dar în pofida tuturor prognozelor, focul fenomenal al lui Dani anunța un sweatlodge hardcore.

În sfârșit au început să vină – în grupulețe după Babi – conducătoarea colibei, unii calmi, alții speriați, toți zgribuliți ca niște pui golași. Fum de salvie în față, întoarce-te, fum în spate, lateral, talpa, și cealaltă, gata! Focul arunca volburi de scântei înspre noi. Au intrat în patru labe, atingând pamântul mocirlos cu fruntea – Toate mi-s rude. Șapte pietre roșii erau deja înăuntru, au venit altele. Și a început – i-am dat prima găleată de apă lui Babi, care a început să toarne apă peste ele. Auzeam șuieratul aburului fierbinte și tusea celor care se înecau. Au urmat cântece, apoi rugăciuni, la care eu trebuia să dau cana cu apă – primul medicament.  Alte și alte găleți și căni. Pietre încinse, abur, cântece care să îți ia mintea de la chin, rugăciuni – patru cercuri. În tot acest timp, eu îî invidiam pe cei de dinăuntru, și eu vreau să fiu acolo. Degetele de la picioare îmi erau complet amorțite, înghețate și ude în șosetele prea subțiri, răceala care mă luase părea că se va înrăuțăți. Dar peste acest sentiment de invidie se suprapunea un altul, care nu mai avea de-a face cu Ego-ul: cel de a-i servi pe ceilalți, de a le fi de folos și de a susține spațiul în care se desfășura această experiență. După ani în care am făcut lucruri pentru alții pentru a fi acceptată, dorită, validată, văzută – căzusem în cealaltă extremă, o centrare exclusivă pe mine, pentru a compensa pentru lipsa de grijă a celorlalți față de mine. Experiența aceasta venea ca o echilibrare. Era ok să nu fie despre mine, să fie despre alții. Ca în poliamorie, uneori. Și m-am liniștit. Am încetat să doresc experiența altora și m-am concentrat pe a mea, iar în momentul următor m-a cuprins un sentiment de putere – nu arogantă, ci de forță așezată în sine. O bucată de inimă care lipsea s-a așezat la locul ei. E bine așa cum e. Am încercat să auzim ce spuneau cei dinăuntru, am cântat de afară împreună cu ei.

Când au început să iasă primii, roșii, asudați, palpitând de efort și zbatere de viață – la al treilea cerc, ploaia a încetat, cerul s-a luminat de o lună intensă, rotundă, Carul Mare era deasupra. Prima fata tremura puternic din tot corpul și spunea că simte că leșină, am susținut-o, apoi am ajutat-o să se așeze pe un izopren. Mâinile mele reci pe frunte și față îi făceau bine. După care au început să iasă mai mulți – la un moment dat nu mai știam cum să mă împart, unii aveau nevoie de apă, alții să fie sprijiniți, alții de hainele care erau în spatele colibei sub o prelată să nu le ude ploaia, la alții trebuia să le țin lanterna să nu cadă împleticindu-se prin noroi, trebuia să fiu atentă și la ce se întâmpla în colibă. Încercam să acționez cât mai eficient, fără emoție, fără să simt. La un moment dat m-am panicat, prea mulți deodată –dacă pățește careva ceva și eu nu știu să-l ajut? Când mi-am dat seama că toți sunt ok, am rămas lângă foc, fascinată de dragoni și vulpi fioroase. După ce ultima persoană a ieșit, cerul s-a acoperit la loc de nori și ceață. Ultimii am venit sus Dani și cu mine, după câteva cântece țigănești în ciuda vocii înfundate de răceală.

În seara următoare a venit Apa peste mine – începusem eu să cochetez cu elementele, vântul venea din plamâni și se plimba cu ajutorul brațelor, focul era în plexul solar, în chakra palmelor și pentru special effects, în vârful degetelor, ca în cântecul meu de suflet – con mis dedos hago el fuego. Dar pentru Apă nu am fost deloc pregătită. Am ajuns acasă – acasă la prietenul la care stau între pribegii, până mă hotărăsc unde mi-e locul și ce vreau să fac de fapt cu viața mea – în fața dulapului în care în jumătate stau hainele mele (o altă parte sunt la un prieten în Zorilor), iar în cealaltă jumătate hainele amicului meu – bara care susținea umerașele și  rafturile din pânză se rupsese, toate erau vraiște, claie peste grămadă și fără sens, ca viața mea. Nici un loc al meu, toate împrăștiate, la fel ca lucrurile pe care le fac fără să știu dacă servesc vreunui scop sau nu. M-am pus în fund pe un plâns cu sughițuri – Apa rupsese zăgazurile de justificări și auto-asigurări. Toată seara am fost în aceeași stare de margine subțire de criză de nervi, cu Apa în măduvă susurând adânc a umed și rece. Aveam impresia că starea asta va dura o veșnicie. Apoi de la prieteni am aflat că Apa tebuie să o lași să curgă, că altfel te îneacă, că Apa spală și purifică, dar poate să te și omoare. Sau să te facă să o iei razna rău. Nu e bine să lucrezi împotriva Apei. Mi-a venit în minte Bacovia. Nu, mersi, ai o lună la dispoziție să te manifești. După care începe luna de Foc în Granada. Apa e uragan, e gheizer, e ploaie de vară, e ocean, sau baraj. Sau ploaie mocănească în oase. Sau gheață, sau abur. În seara următoare au pușcat prizele în casă.

Leave a Reply