Despre poliamorie și anarhie relațională

Și iată că Adi Dohotaru m-a intervievat despre poliamorie și anarhie relațională.

Din interviu, care se găsește aici:

A.D:  În ce sens e poliamoria o problemă politică în linia şaizecismului feminist „the personal is political”?

M.B.: Workshop-ul de pe 27 februarie a pornit de fapt de la o discuție cu o prietenă din Cluj, discuție din care mi-am dat seama că foarte mulți din cei care ar fi deschiși stilurilor alternative nu au nici măcar vocabular (ceea ce nu poți numi, nu există) pentru a vorbi despre ceea ce simt sau își doresc, reprimându-și multe tendințe sub presiunea socială care îi etichetează ca fiind niște „ciudați” sau ca trecând printr-o „fază”. În al doilea rând, nu există o discuție despre practici, despre ce funcționează și ce nu, iar mulți sunt descurajați înainte de a începe. Pe modelul  – dacă aș avea un euro pentru fiecare dată când am auzit „da, sună foarte bine, dar eu nu cred că aș putea să fac asta”, aș fi foarte bogată – avem nevoie de modele, de exemple în jurul nostru pentru a ne deschide unor altor moduri de a fi împreună. În al treilea rând, cred că e nevoie de grupuri de discuție și suport, pentru a crea un spațiu de dialog și a învăța unii de la alții. Deci în sensul în care practicile de relaționare alternative monogamiei sunt încă marcate de invizibilitate, de presiuni sociale către conformism, de etichetare, lipsă de suport sau spațiu de discuție, poliamoria și stilurile de relaționare alternative sunt o problemă politică.