Discuții despre non-monogamie (I): tema/ teama responsabilității pentru celălalt
Am deschis aici subiectul responsabilității în relațiile deschise (non-monogame, poliamoroase), în mod particular sub aspectul “cât din problemele partenerului sau probleme generate de partener sunt responsabilitatea mea”. Personal, cred că dincolo de aspecte legate de onestitate și comunicare, pe care eu le văd ca aparținând unui tip de “responsabilitate instrumentală/ funcțională”, sau unui set de ”unelte” necesare funcționării oricărei relații, monogame sau nu, cred că putem vorbi și de un alt tip de responsabilitate, de tip emoțional, care poate fi descrisă prin metafora “greutății”, a bagajului personal al fiecaruia. Dacă în modelul monogam aveam (si încă mai avem) expectanța “căratului greutăților împreună, mă interesează dacă și cum acest lucru se schimbă în relațiile deschise.
Și aici deseori am văzut că se cade în cealaltă extremă, extrema lui “owning you own shit“, de a nu aștepta din partea celuilalt să participe în nici un fel la rezolvarea insecurităților și problemelor emoționale, alimentată probabil și de curentele recente din psihologia de self-help și curentul new-age despre conștientizare (awareness) și self-empowerment, care au meritele lor în acest sens, dar care uneori te pot lăsa să vorbești singur, dezorientat și alienat. Mă interesează acel teren de mijloc, între co-dependența bolnavicioasă și pretinsa independență de tip autist față de celălalt. Drept urmare, am apelat la membrii comunității Diversitate în relații, grup de discuții, suport și solidaritate să împărtășească din viziunea lor. O primă tema identificată a fost responsabilitatea de a avea grijă de propria persoană, de a identifica propriile emoții, nevoi și limite:
Alexandra: Responsabilitatea de a menține o relație buna și sănătoasă cu tine însuți… mă refer la conștientizarea propriilor emoții, trăiri, nevoi, plăceri și neplăceri, așteptări, și comunicarea lor celorlalți parteneri. E responsabilitatea fiecăruia de a se auto-analiza (subiectiv și obiectiv) și de a tinde la a avea o relatie cât mai frumoasă cu propria persoană, dominată de aceleași valori la care tinde și în relațiile cu ceilalți – respect, onestitate, deschidere, acceptare, pozitivitate…
Kitty (care scrie pe blogul ei despre non-monogamie și poliamorie): Cred că principala responsabilitate într-o relație deschisă este cea de a te auto-analiza și a încerca, pe cât este posibil (deși nu e întotdeauna ușor, mi ales când nu ai trăit anumite experiențe), să îți stabilești propriile scopuri, limite și așteptări. Aș pune asta ca principală responsabilitate strict din motive practice. Pentru că e extrem de dificil să comunici sincer cu partenerii dacă nu ai nici cea mai vagă idee ce naiba ai vrea să le comunici.
O altă responsabilitate identificată a fost cea de a fi onest, sincer cu partenerii. Comunicarea onestă este o cerință atât etică, dar și practică – partenerul nu ne poate întâmpina dorințele și nevoile decât dacă are cunoștință de ele. Empatia a fost menționată drept corolar necesar al onestității:
Andy: Mi se pare ok sa tratezi o relatie poly ca și o relatie mono în multe aspecte: spre exemplu fără să minți partenerii, un grad de încredere mi se pare dezirabil în orice relație romantică. Este necesar să spui adevărul, mai ales dacă dorești să introduci alți parteneri în acea relație. Un motiv puternic pentru asta sunt bolile cu transmitere sexuală, poate părea banal dar… Trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a fi sinceri cu ceilalți în legatură cu ce parteneri ne dorim, chiar dacă dorim doar o aventură cu altcineva. Toată lumea e implicată, deci toată lumea va fi afectată la un anumit nivel.
Kitty: Apoi a doua ar fi comunicarea deschisă și sinceră (chiar dacă și asta poate fi de multe ori un hop, mai ales când îți dai seama că ceea ce trebuie să îi comunici unui partener ar putea să îl doară, să îl facă să se simtă inconfortabil). Dar ar trebui mereu să ne reamintim că partenerul nu citește minți și nu poate să ne ofere lucrurile pe care noile dorim de la el/ea/ei, dacă noi nu putem să ne comunicăm gândurile. O a treia responsabilitate ar fi să alegem și cum comunicăm. E foarte simplu să zici că vei fi sincer și deschis, dar cred că e important să alegem cu grijă și empatie momentele și felul în care comunicăm anumite informații. Asta ține și de ce vrem să ”dăm din relație” (dacă apare o problemă, cu cine e bine să ne consultăm și câte informații putem oferi fără să încălcăm intimitatea și limitele partenerului), dar și când dorim să ne exprimăm dorințele (dacă e un moment emoțional mai dificil pentru partener, poate fi mai bine să nu îi torni în cap chiar atunci exact ce nemulțumiri ai în relație).
O altă formă de responsabilitate menționată a fost respectarea individualității și a diferențelor dintre parteneri, ”..înțelegerea că fiecare partener are personalitatea lui, nu i-o putem schimba și o impune pe a noastră. Trebuie să avem responsabilitatea de a trata lucrurile pozitiv, când apar diferențe de opinii între noi și ceilalți. Mai mulți oameni înseamnă mai multe personalități, mai multă diversitate, deci… și mai multe ocazii de neînțelegeri. Dacă nu ne asumăm responsabilitatea de a fi mai pozitivi și mai înțelegători, șansele sunt mai mari ca lucrurile să meargă chiar mai prost decât într-o relație monogamă.” (Andy)
O ultimă formă de responsabilitate descrisă a fost respectarea dorințelor celuilalt legate de dinamica relației și încercarea de armonizare a acestora: ”Mie mi se pare că trebuie să fii chiar mai responsabil și echilibrat într-o relatie poly decât într-una mono, ca să fie o relație benefică pentru toți membrii. Altfel, deși ai mai multă libertate, poate ieși ceva foarte haotic în care unii parteneri să fie răniți, o spun din experiență”. (Andy)
Contrar fricilor vehiculate (în special de majoritatea monogamă) că în relațiile non-monogame responsabilitatea față de celălalt este complet suspendată, membrii grupului au ținut să sublinieze contrariul: ”Cred că dacă plecăm de la premisa că nimic din ceea ce simte celălalt nu e „responsabilitatea” mea, nu văd ce sens mai are o relație emoțională, afectivă, fie ea monogamă sau non-monogamă cu cineva. Te implici într-o relație cu un alt om, tocmai pentru că îl faci să simtă lucruri, că te face să simți lucruri, și că alteritatea generează în tine senzații, emoții, realități noi. Altfel am păstra lucrurile doar la palierul strict al atingerii tegumentelor și mucoaselor. Prin urmare impactul pe care îl poți avea asupra cuiva nu are cum să nu fie și responsabilitatea ta. Evident, nu poți fi responsabilizat de toate realitățile emoționale ale cuiva, de toate eventualele insecurități și dificultăți, dar dacă pe multe nu le-ai creat, în mod cert relația cu tine le poate cataliza sau amplifica. Nu poți să nu ții seama de realitatea asta emoțională a celuilalt, cu atât mai mult cu cât se presupune că manifești sentimente de afecțiune, empatie, dorința de a-i fi bine (adică ceea ce îndeobște etichetăm ca „iubire”). Și, apropo de ce spuneai mai sus, Monica, cred cumva că expectanța asta a împărțirii greutăților vine în orice relație afectivă – fie ea monogamă, fie non-monogamă. Majoritatea celor din relații non-monogame își numesc persoanele cu care se află în relație parteneri, ori stă oarecum în definiția termenului – de aici și expectanța – ideea de a face lucrurile împreună, de a le împărți”. (George)
Notă: acest articol se dorește primul dintr-o serie de dialoguri pe tema relațiilor non-monogame sau a relațiilor deschise. Într-o societate care pare să se înscrie pe un traseu tot mai intolerant, opresiv, dogmatic și stigmatizant, a ne face auzite vocile, viziunile, proiectele de viață, valorile – e un act atât de curaj, cât și de demnitate personală asumată.
Alte articole despre non-monogamie și poliamorie:
Kitty: Păi și unde mai e dragostea în poliamorie?; Poliamorie, deci îți înșeli partenerul, nu?