Notes of Pandemia #1

Notes of Pandemia #1

Înainte să se declanșeze nebunia asta, negociasem cu șefa mea directă și cu șefa de departament de la Universitatea din Oslo să mă lase să lucrez de acasă din România, pe perioada primăverii și a verii, cu 2-3 vizite scurte în Oslo. După 6 luni de contract, în care am prins maximum de întuneric și frig, depresia mă ajunsese din nou – în ciuda faptului că știam la ce să mă aștept. Deja, la a 5-a țară străină în care mă mutam aveam ”survival mode” activat pentru a mă menține pe linia de plutire. Degeaba. Caz clinic diagnosticat, episod depresiv pe un fond preexistent de distimie (cauzat de un diabet insulino-dependent declanșat acum 4 ani și lungile mele perioade de dizlocare și singurătate provocate de mutările mele succesive prin diverse țări în perioada 2010-2017).

https://www.depresiv.ro/ce-este-distimia/

Abia așteptam să ajung. Să îmi văd mama, partenerul, să mă văd cu cei mai buni prieteni. Să mă vindec, să stau în soare, pe iarbă, la povești și cafele, să ating oameni. Inițial aveam un avion luat pe 14 sau 17 aprilie, care apoi s-a transformat într-o serie de zboruri modificate sau anulate. Am reușit să iau un zbor destul de târziu, cu escală în Berlin, două companii diferite. Am aterizat în Cluj duminică, 15.03.2020, ora 14:30. La aeroport am completat o declarație în care am specificat adresa la care pot fi găsită timp de 48 de ore și mi s-a luat temperatura. Nu mi s-a precizat că trebuie să mă autoizolez obligatoriu. Măsura autoizolării obligatorii la domiciliul declarat a persoanelor care intră în România din țări cu cel puțin 500 de cazuri confirmate, conform hotărârii 10/14.03.2020 a intrat în vigoare în 15.03.2020 la ora 21:00 (aici un video cu ministrul Vela spunând acest lucru cu gurița lui).

Dar pentru că nu vroiam să expun pe altcineva, ca măsură de precauție, nu am mers în apartamentul închiriat în mod obișnuit (pe care îl împart cu alte două persoane), am mers în garsoniera cedată cu generozitate de o prietenă care a decis să plece la părinți până se calmează situația. Cu lucrurile pe care le aveam în geanta cu care am venit. Nici nu se punea problema să îmi văd mama, operată de cancer pulmonar acum 2 ani. Mi-am văzut partenerul și 2 prieteni, câteva minute, de la 2 metri distanță. De miercuri, 18.03.2020 au început telefoanele, că sunt pe lista persoanelor care trebuie să stea în autoizolare, că dacă nu sunt găsită o să primesc amendă. Nu am voie să ies să duc gunoiul. Prietenii îmi aduc plase de mâncare.

În extrema vigilență a autorităților, am nimerit într-un pachet împreună toți cei ale căror declarații au fost colectate duminică de la aeroport. E bine că mă sună polițiștii și jandarmii în fiecare zi să ies la geam și să le fac cu mâna, dar preoților care fac împărtășanie cu aceeași linguriță în centrul Clujului nu li se aplică nici o sancțiune. Ei nu sunt pericol public. Și sunt conștientă că pe fix nimeni nu interesează un mic abuz, acolo, în toată situația asta care ne depășește pe toți. E unul din motivele pentru care nu m-am revoltat, alături de a nu rupe din timpul prețios al unor oameni care poate trebuie să rezolve treburi mai serioase acum. Dar totuși, mă gândesc în frustrarea mea, pe preoții aia criminali, nu îi deranjează nimeni, nici măcar cu o floare? Că parcă pedepse pentru vătămare corporală, gen. 

Mă uit pe net la pletora de ”Ha’mă, ce e așa de greu să stai acasă? Bunicii noștri au fost chemați la război, tu trebuie să stai pe canapea și să te uiți la Netflix”, la toți apostolii #stauacasă, care îți sar de gât că ești iresponsabil/ă. Sunt probabil aceiași/aceleași care au un partener/ parteneră cu care adorm noaptea, copii pe care îi strâng în brațe, un cățel sau o pisică, o curte cu ceva verdeață, un balcon însorit sau chiar o pădure în spatele casei, sau posibilitatea de a se retrage la țară. Sau cei care oricum, nu au chef să iasă din casă, sau cei care nu scapă ocazia să se autofelicite pentru câte cărți, vezi doamne, vor citi în acest sabbatical neplanificat.

E posibil să am un knee-jerk reaction la toată povestea – de copil căruia i s-a făcut o nedreptate. La fel cum e posibil să nu conștientizez dimensiunile catastrofei care se rostogolește peste noi. Doar că unii pornim din start cu resurse mult mai puține. Observ că lumea are tot felul de reacții – de frică, furie, panică. Pe unele le înțeleg, de altele înțeleg să mă distanțez, pentru propria mea sănătate mintală. Consider astfel de evenimente oportunități de triere – măcar a listei de Facebook. Dacă scap/ scăpăm din asta, și e un mare Dacă, sper să pot în sfârșit să îmi iau deciziile pentru a-mi trăi viața mai în acord cu lucrurile în care cred. Toleranță, diversitate, inteligență emoțională, expresivitate. Până atunci, îmi doresc să mă întind pe iarbă la soare și să pot să strâng în brațe vreo câțiva oameni. Sper să mai am voie după cele 14 zile (după calculele mele, mi-au mai rămas 7, dar depinde pe cine întrebi).